06.03.10
Caci in speranta aceasta am fost mantuiti!
Dragilor,
Am primit acest articol pe mail pe care-l postez integral pe blog. Iata-l mai jos:
Am stat si m-am gandit mult la Marta, la ce s-a intamplat, m-am rugat si am plans si o fac in continuare..
M-am rugat sa pot realmente sa invat ceva, sa ma scoata din starea mea, si iata ce mi-a raspuns Domnul.
De fiecare data cand sunt pusa in fata mortii unui credincios, sunt confruntata cu aceeasi realizare care are doua fetze: pe de-o parte durerea celor care raman, pe de alta bucuria celui care pleaca. Stiu si cred ca cel care pleaca nu are niciun regret ca paraseste acest loc si intra in slava si in prezenta lui Dzeu. In fond, asta isi doreste un crestin autentic, asta viseaza, pentru asta traieste aici jos, intr-o asteptare si intr-o reflectare a ceea ce va sa vie.
De sambata si pana azi m-am gandit intruna la familie, la cei care raman in urma si sunt fortati sa se obisnuiasca in fiecare zi, putin cate putin, cu absenta Martei, cu dorul dupa ea, dupa ochii ei frumosi, dupa vocea, voiosia si prezenta ei in jur. Si am plans, si am simtit durere, si jale, dar am incercat in dreptul meu, sa accept si eu voia acestui Dzeu care da si ia suflarea de viata dupa bunul plac, sa functionez in baza lucrurilor pe care le-am invatat si le stiu despre EL, fara sa pun “de ce-uri”. Sa ma incred in deciziile Sale suverane si fara drept de apel.
Asta seara am stat si m-am gandit si invers. La plecarea Martei in lumea pe care noi inca nu o cunoastem, dar o asteptam. La bucuria de a fi in prezenta lui Cristos. La cantarile de slava care I se aduc in ceruri, si la care ea poate sa ia acum parte. Si nu cred ca Marta, mama ta, sau oricare dintre cei dragi noua, plecati dincolo, au vreun regret. Cred sincer ca daca ar fi dupa ei, ne-ar dori pe toti, cu ei acolo. Si cat mai repede. Imi amintesc de Costel – baiatul lui mamaie – pe care l-au “trezit” in ultimele momente, si care i-a certat pe cei din jur, spunandu-le “De ce m-ati trezit, mergeam undeva departe, si era asa de bine…”.
M-am gandit la rugaciunea pe care ai rostit-o impreuna cu Emi in morga spitalului, la capataiul Martei, multumind pentru viata pe care le-a dat-o Dzeu impreuna pana aici. Mi se pare atat de grea, mi se pare cruda, mi se pare sfasietoare. DAR…. si iata ce invat eu:
Daca doi urmasi ai lui Cristos s-au invoit impreuna pe drumul pe acest pamant, ei sunt totusi, fiecare in dreptul lor, in primul rand, urmasii lui Cristos. Pe El trebuie sa il iubeasca mai mult decat se iubesc unul pe celalat. Daca imi iubesc sotul mai mult decat Il iubesc pe Cristos, atunci pierderea sotului meu ma va face sa Il pun la indoiala pe Dzeu, sa traiesc in resemnare, sau sa imi pierd mintile. Insa daca eu Il iubesc pe Cristos, si imi traiesc viata in asteptarea intalnirii cu EL, iar omul alaturi de care m-a pus Dzeu Il iubeste pe Cristos mai mult decat ma iubeste pe mine, atunci fiecare ar trebui sa se poata bucura pentru celalat, pentru intalnirea lui cu CEL ASTEPTAT.
… si de asta cred ca, daca Emi a avut puterea sa spuna aceasta rugaciune, si sa ia mai departe deciziile pe care le-a luat, este doar prin puterea aceluiasi Dzeu pe care Marta L-a iubit, si care Il calauzeste si pe el acum.
Iata ce invat:
- viata mea trebuie traita in asteptarea intalnirii cu Cristos; as vrea sa pot trai asa incat trecerea sa fie naturala, nu brusca; as vrea sa am pe pamant aceeasi pasiune pe care o voi avea in cer; nu vreau sa traiesc aici o viata searbada, o credinta slaba… cerul va insemna o explozie de inchinare la adresa Mielului, iar cand voi merge dincolo, vreau sa pot “plonja” direct in ea….
- cea mai mare dragoste a mea ar trebui sa fie Cristos, cea mai mare dorinta: intalnirea cu El; ceea ce mi se ofera aici jos isi are farmecul, dar nu se va compara cu nimic din ceea ce urmeaza.
- daca voi avea o astfel de dragoste pt Dzeu, ma voi putea bucura pentru fiecare dintre cei pe care Dzeu ii cheama acasa, mai repede sau mai tarziu, chiar daca cel plecat va fi din familia mea, dintre prieteni dintre cunostinte; durerea de a-i pierde, va putea fi echivalata cel putin de bucuria de a-i sti acolo unde si-au dorit toata viata sa fie, in bratele Mantuitorului, in prezenta Sa.
Imi va fi dor de Marta, atata cat am cunoscut-o, dar parca o vad in cer, alaturi de copilasul ei nenascut, bucuroasa, si facand semne, spunand “haideti si voi, veniti”…
Uana